Sporesc temerile și îngrijorările privind evoluția principalelor fenomene demografice, pe măsură ce sunt date publicității rezultatele Recensământului Populației și Locuințelor. Iar faptul că România a pierdut peste un milion de persoane- populație rezidentă reprezintă – ca să folosim o expresie consacrată- doar partea vizibilă a icebergului. Au avut loc în ultimii ani mutații majore și, în afară de București, toate orașele mari au pierderi de ordinul zecilor de mii de persoane. Exceptând capitala, Romania mai are doar patru orașe- Cluj, Iași, Constanța și Timișoara- cu peste 250 de mii de locuitori. Alte șase municipii au între 150-250 de mii de locuitori.
Sigur, o explicație este aceea că mulți și-au permis să se mute în zone rezidențiale din localități satelit ale orașelor, în special cei cu posibilități financiare. Așa s-a ajuns ca două comune- Florești (Cluj) și Chiajna să numere peste 40000 de locuitori și alte opt mai mult de 15000!
La nivelul județelor, situația este și mai complicată. Exceptând Ilfovul, doar două județe- Bistrița -Năsăud și Suceava au crescut cu câteva mii de persoane. Teleormanul în schimb a pierdut 56000 de persoane, adică 15% din populație.
Diferențe foarte mari sunt și în ceea ce privește media de vârstă. De la cea mai mică- 38,6 ani în Ilfov, ecartul este uriaș, de aproape opt ani, față de același Teleorman, județul cel mai îmbătrânit, cu o medie de vârstă de 46,3 ani.
La fel de grave sunt decalajele economice uriașe, reflectate prin procentajele populației ocupate. La nivel național, avem o populație activă de 8,2 milioane de persoane, din care 7,7 milioane lucrează și 495800 sunt șomeri. Sunt însă județe- Vrancea și Mehedinți, unde lucrează mai puțin de o treime din populație. La polul opus, cel mai mare grad de ocupare îl are același Ilfov – 52,2% , și București, cu 50,8%. Stau bine și Brașovul, Sibiul, Clujul, Arad și Timiș, unde lucrează, în medie, peste 42,5% din populație. De aici și discrepanțe serioase în ceea ce privește nivelul de trai, cu toate consecințele sociale care decurg.
Sunt semnale clare pe care clasa politică trebuie să le recepteze corect și să se trezească, să pună osul la treabă până nu este prea târziu. În România putem vorbi deja de regiuni bogate, unele chiar în media europeană și de regiuni foarte sărace. Adică de o segregare determinată în mare măsură de proasta administrare la nivel local și regional. Ori este rolul statului și al autorităților locale să intervină, să îndrepte ce se mai poate și să atenueze din decalaje. Nu prin pomeni, tichete și vouchere ci prin investiții sănătoase în infrastructură și susținerea inițiativelor private de succes. Plus, bineînțeles, un set de politici demografice sănătoase, așezate pe baze sustenabile. Ca să facă copii, tinerii familiști au nevoie de locuri de muncă plătite decent și de stabilitate, nu de trusouri și tot felul de tichete!
